Jos Parisu'

Pe drumul acela – cum o iei în sus – e imposibil să nu nimereşti într’un loc de că..lătorul obosit poate mânca ceva, bea, se poate odihni. Unii l’au descris ca fiind situat “la răscruce de drumuri şi de veacuri”, alţii au dat coordonate mai precise: “a doua la dreapta si la vreo 50 de metri pe stânga, lângă staţia de GPL”. Oricum ar fi, oricum s’ar numi, oricine’ar povesti, cu card sau cash de ai plăti, tot l’ai nimeri: el este burdiHanu’ Ancuţei.

Poveste în poveste, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, frumos aranjat si cu casă de marcat dotat, burdiHanu’ Ancuţei atrage anual sute, mii, milioane – ce mai, toţi turiştii posibili şi imposibili. Că doar e plasat în zonă de deal şi realizat cu fonduri de la Guvern. Spălare de bani dealtfel. Dar măcar paharele sunt din când în când curate. Călătorul însetat şi semi-înfruptat soarbe cu nesaţ lichidul înspumat cu gust de probabil cea mai buna băutură – nu, nu alcoolică, pentru că e catalogată drept aliment.

Călătorii plătesc micii supraevaluaţi. Se îndreaptă spre maşini râgâind a maidanez. La burdiHanul Ancuţei pe grătar sfârâie (sau schelălăie) altă tranşă de mici, mititei, căţei. Lumea e mulţumită. Mâine mâncăm ostropel. Tot de căţ… purcel!

Ferice de mama noastră, varice pe mama voastră!