Jos Parisu'

Privind în urmă melancolic, la toate posibilităţile pe care le-am avut, la toate şansele ivite pe care le-am spulberat din câte o prostie, la trecutul pe care nu-l mai pot retrăi, îmi vine să-mi dau cu tesla-n coaie. “Nu regret nimic!” – îmi repet însă – şi las procedura “tesla” pentru amatorii mai slabi de înger. Orice şut în cur e un pas înainte, şi ce nu te omoară te întăreşte. Are balta peşte, dar şi tu trebuie să ai momeala corespunzătoare, altfel stai cu undiţa ca-n cadă şi nu trage nimic. Sunt mici secrete pescăreşti, pe care nu ţi le spune nimeni, pe care trebuie să le descoperi. Dacă dai la răpitor, poţi să încerci cu râmă moartă; dar dacă prin vreo întâmplare ai pus ochii pe un fitofag, poţi să ai ditamai râma, erectă, mare, tare şi noduroasă, că nici nu se uită la ea. Şi important e să ştii unde să pescuieşti: dacă nu te duci în mijlocul bălţii, unde-s peştii ăia mari, degeaba dai tu la mal: o să dai de fâţe care se joacă cu râma ta şi o ciugulesc fără s-o înghită sau să se prindă în ac.

Când al nopţii tale eu voi fi străjer
Tu –
Ridică’mă la cer…

Când eterniza’voi râsu’ţi efemer
Tu –
Ridică’mă la cer…

Când spre chipu’ţi dulce voi păşi stingher
Tu –
Ridică’mă la cer…

Când la nemurire’aş înceta să sper
Tu –
Ridică’mă la cer…

Când într’un final voi fi sătul de cer -
P**a mea…
Zi’le Loredana !!!

- Prietena mea zice că sunt teribil la pat!
- Da?!?
- Da, serios! Cică sforăi, vorbesc în somn, mă zvârcolesc, îi trag pătura de pe picioare…

Aş fi probabil în extaz;

N’aş mai dori cadou, nici bani

Dar când mă pupi de „La Mulţi Ani”

Să’mi crească buze în obraz!

“În ziua’n care m’am născut
Toate asistentele s’au strâns
Privind ca curca’n lemne
Bucuria ce’au văzut;
Asistenta-şef a urlat
A spus “Lăsaţi’l în pace!”
Ea s’a prins imediat
Că sunt rău pân’ la oase…
Rău pân’ la oase…
R-r-r-r-r-răău !
R-r-r-r-r-rău !
R-r-r-r-r-răău!
Rău pân’ la os ! ”

Aşa aş vedea eu o traducere a melodiei “Bad to the bone”. Melodia’i despre un gagiman care nu’şi mai încape’n piele. Care “nu se mai suferă”, cum ar zice unii. E despre unu’ ca mine, ca tine, ca noi. Eu am o părere foarte bună despre mine. E bine că mă am pe mine. Unde mai găsesc eu unu’ ca mine? Evident, în orice oglindă. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să mă despart de mine! Cum adică să mă despart ?!? Capul pe trotuar, corpul pe carosabil? Sufletu’ în vreun studio de filme porno? Să văd blondele în faţa camerelor de filmat, cum stau cu vibratoru’ în mână şi se mas…tu ce’ai face în locul sufletului meu? Evident, ce’aş face şi eu: aş căuta raionul “brunete”…

Aţi citit titlul? Foarte bine. Pentru că e singura chestie amuzantă din tot textul. Serios, n’are rost să mai continuaţi.

Eram la mare, în minunata (nu) staţiune Eforie Nord. Ce căutam acolo nu-i treaba voastră, dar ce’am găsit acolo ar cam fi.

Această mirobolantă (nu) staţiune era – în proporţie destul de mare – populată de persoane la a doua copilărie. Da, alea cu costum de baie integral, dintr’o singură bucată, unicul motiv pentru care versurile gen hip-hop “Avem nămol / De Techirghiol” mi’au gâdilat urechile şi anul acesta, în acelaşi tandru mod ca şi bormaşina vecinilor.

În această extraordinară (nu) staţiune se întâmplă însă şi lucruri plăcute. Pentru toată lumea, chiar şi pentru aceia cu “Tineretul din ziua de azi… Îţi vine să’i strângi de gât, nu alta…!”

Nu ştiam ce se întâmplă. Toată lumea intrase în apă, cei care rămăseseră pe plajă se ridicaseră, privind cu jind spre larg. Eu mi’am văzut de insolaţia mea, deşi – recunosc – mă cam rodea curiozitatea. La un moment dat îmi vine şi răspunsul: “Se regulează doi în apă, pe o saltea… El stă pe spate şi ea deasupra, dă din cur…” Ei bine, iata ceva care merita văzut. Mi’am continuat calm expunerea la cancerigenul soare, cu gândul la boşorogii care’şi calcă pe coaie salivând în sinea lor dar bombănind la exterior. Pe prosopul de lângă mine aud comentariul: “Am aşteptat să iasă, tu… D’aia am întârziat, să’i văd… Copii… 16 ani…”

Vaai, şi cum mai trece timpul ăsta…! Parcă mai ieri eram ovul, şi nu eram nevoit să trimit prin FAX autorizaţii de reparaţii, împuterniciri, procuri sau mai ştiu eu ce prostii. Paradoxal mie îmi plac prostiile: prin FAX, prin pat, prin boscheţi, prin glonţi, prin şpăngi, prin fum, prin mii de baionete, exclusiv cu fete. Până mai ieri eram convins că am trecut de la ovul direct la quasi-matur, sărind peste alte etape gen pubertate sau facultate. Mă şi miram cum diviziunea mea celulară s’a făcut saltul ăsta atât de brusc. Măcar n’a fost de la ou direct la cavou, putând astfel să mă înfrupt şi eu din plăcerile vieţii: ţigări, ciorbă de burtă, organe de sub burtă…

Dar n’am ajuns să debitez despre trecerea timpului sau vremea culesului. Trebuie să mă focus pe chestii mai lumeşti. De exemplu, era una azi pe stradă… Văleu… Mai-mai că începuse şi trotuaru’ să traverseze o dată cu ea! Zău dacă vă mint! Şi’avea şi’un mers d’ăsta… cum să vă explic.. mergea, dom’le, se vedea cu ochiul liber că mergea! Mergea în draci…

Ea s’a dus în treaba ei, eu – m’aş fi dus şi eu dacă n’aş fi avut deja treburile mele. Una peste alta – las’ că’i bine: domnişoara era plină de probleme – bag mâna’n foc – şi’ale mele i’ar fi pus capac. Şi cum nu’ţi poţi băga nasu’ unde nu’ţi fierbe oala cu sau fără capac, am ales sa’mi văd de ale mele. De FAX-urile mele. Domnişoară, îmi daţi şi mie vă rog un ton de FUCKS ?

Pe drumul acela – cum o iei în sus – e imposibil să nu nimereşti într’un loc de că..lătorul obosit poate mânca ceva, bea, se poate odihni. Unii l’au descris ca fiind situat “la răscruce de drumuri şi de veacuri”, alţii au dat coordonate mai precise: “a doua la dreapta si la vreo 50 de metri pe stânga, lângă staţia de GPL”. Oricum ar fi, oricum s’ar numi, oricine’ar povesti, cu card sau cash de ai plăti, tot l’ai nimeri: el este burdiHanu’ Ancuţei.

Poveste în poveste, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, frumos aranjat si cu casă de marcat dotat, burdiHanu’ Ancuţei atrage anual sute, mii, milioane – ce mai, toţi turiştii posibili şi imposibili. Că doar e plasat în zonă de deal şi realizat cu fonduri de la Guvern. Spălare de bani dealtfel. Dar măcar paharele sunt din când în când curate. Călătorul însetat şi semi-înfruptat soarbe cu nesaţ lichidul înspumat cu gust de probabil cea mai buna băutură – nu, nu alcoolică, pentru că e catalogată drept aliment.

Călătorii plătesc micii supraevaluaţi. Se îndreaptă spre maşini râgâind a maidanez. La burdiHanul Ancuţei pe grătar sfârâie (sau schelălăie) altă tranşă de mici, mititei, căţei. Lumea e mulţumită. Mâine mâncăm ostropel. Tot de căţ… purcel!

Ferice de mama noastră, varice pe mama voastră!